PROBLEME DIGESTIVE 1. SURPRIZE SÂNGEROASE - HEMORAGIILE DIGESTIVE Cu ocazia unui consult medical obişnuit, anumiţi pacienţi pot relata despre episoade recente de sângerare gastro-intestinala. Această relatare descrie apariţia unui scaun închis la culoare, negru ca păcura, sau, din contră, cu sânge roşu sau alteori vomă care conţine mici cantităţi de sânge decolorat, având un aspect asemănător zaţului de cafea. Faptul că mulţi dintre aceşti pacienţi nu se simt bolnavi îi face să amâne prezentarea la medic, iar în acest răstimp simptomele descrise mai sus pot dispărea, ceea ce le creează senzaţia de vindecare. Hemoragiile digestive superioare grupează mai multe boli care aparţin de partea superioară a tubului digestiv şi care au în comun faptul că se manifestă prin eliminarea de sânge proaspăt pe gură (hematemeză) sau de sânge digerat, prin scaun (melenă). Dincolo de gravitatea lor, astfel de boli produc o panică deosebită bolnavului (care varsă sângele), iar pentru că sursa de sângerare nu este vizibilă, situaţia necunoscută îi accentuează această senzaţie. Cauzele hemoragiilor digestive Deşi cauza lor este multiplă, în mod practic, peste 95% dintre aceste hemoragii provin din patru boli mai frecvente: boala ulceroasă, cancerul gastric, gastrita produsă prin acţiunea iritantă a unor medicamente sau alte substanţe chimice înghiţite şi ciroza hepatică avansată. Prin urmare, hemoragia digestivă nu reprezintă o boală în .sine, ci este o complicaţie a unei boli care exista de mai mult timp şi care, prin evoluţia ei a erodat peretele tubului-digestiv, cuprinzând în această eroziune un vas de sânge, mai mare sau mai mic, fapt ce a produs hemoragia. Există însă şi hemoragii difuze, a căror sursă nu poate fi clar evidenţiată. Semnele hemoragiei digestive Dincolo de manifestarea vizibilă a hemoragiei, exteriorizată sub o formă sau alta, aşa cum am descris mai sus, există o serie de semne indirecte, care ne atrag atenţia asupra faptului că bolnavul sângerează, semne a căror amploare depinde de gravitatea hemo­ragiei, de cauza hemoragiei şi de durata sângerării. Se subînţelege că o hemoragie mai mare va da semne mai evidente. Bolnavul cu hemoragie mică apare în cabinetul medical mai mult din cauza spaimei pe care i-a produs-o hemoragia decât din cauza accidentului hemoragie, în rest, starea generală este bună, tensiunea arterială are valori obişnuite, bolnavul putând compensa pierderea prin resursele proprii. Bolnavul cu hemoragie mare nu poate veni singur la medic. De asemenea, nu poate sta singur în picioare pentru că ameţeşte, mai ales Ia trecerea din poziţia orizontală în cea verticală. El este palid, pielea poate fi acoperită de sudori reci, îi este sete, are vâjâituri în urechi, tulburări de vedere, pulsul este slab, mai rapid, iar tensiunea arterială este scăzută. Un bolnav care avea o tensiune arterială normală înainte (120-140/70-90 mm Hg) sau chiar era hipertensiv, dacă în urma unei asemenea hemoragii ajunge la o tensiune maximă de 100 mm Hg, această scădere tensională este un semn de hemoragie gravă. Asemenea semne apar când bolnavul pierde într-un timp relativ scurt cel puţin un litru de sânge, fapt care se evidenţiază uşor prin câteva determinări elementare de laborator efectuate din sânge (hematocrit, hemoglobina). Simptomele descrise sunt mult mai diminuate în situaţiile în care pierderea de sânge s-a produs treptat, într-un interval lung de timp (săptămâni sau chiar luni), perioadă în care organismul a avut timpul necesar unei adaptări măcar parţiale la starea de anemie instalată. Excepţie fac bolnavii cu boli cardiovasculare grave, care suportă mult mai greu anemia. S-a constatat că cele mai multe hemoragii digestive apar în lunile de primăvară şi toamnă (în evidentă legătură cu sezoanele de exacerbare a bolii ulceroase), precum şi la persoanele cu vârsta cuprinsă între 50 şi 70 de ani. O atenţie deosebită trebuie acordată hemoragiilor digestive apărute după ingestia unor medicamente. Acestea, spre deosebire de celelalte cauze descrise mai sus, nu sunt consecinţa unei boli digestive anterioare netratate, agravate, ci doar rezultatul unei rezistenţe mai diminuate a mucoasei gastrice sau al unui tratament medicamentos incorect administrat ori prea agresiv. Se consideră ca fiind hemoragie gastrică medicamentoasă orice hemoragie precedată, timp de o săptămână, de consumul unuia sau mai multor medicamente care au reputaţia de iritante gastrice. Din această categorie fac parte multe medicamente pe care le luăm frecvent, cu destulă uşurinţă: aspirina, antireumaticele (diclofenacul, indometacinul, ibuprofenul, piroxicamul etc.), anticoagulantele (trombostopul) şi antiagregantele plachetare (dipiridamolul, ticlidul etc.), pe care le iau cei mai mulţi dintre bolnavii cu boli cardiovasculare, medicamentele care conţin cortizon (prednison, dexametazon, solumedrol), medicamentele antituberculoase. Un bolnav ulceros, care este în acelaşi timp şi reumatic şi ia medica­mente din categoria celor descrise mai sus, are un risc major de hemoragie digestivă superioară. Ce avem de făcut? Primul lucru care trebuie făcut într-o hemoragie digestivă este identificarea cauzei acesteia. Prin urmare, este necesară prezentarea de urgenţă la medic. Acasă, în timpul transportului şi la spital, bolnavul va sta fără pernă. Hemoragia nu se tratează la domiciliu! Orice hemoragie digestivă superioară trebuie spitalizată! Metoda cea mai rapidă şi mai sigură de diagnostic este examenul endoscopic al tubului digestiv, metodă care, prin vizualizarea directă a duodenului, a stomacului şi a esofagului, permite identificarea locului sângerării (ulcer, tumoră, eroziune, varice esofagiene etc.). Din acest moment înainte, atitudinea terapeutică este diferită. Ulcerul se va trata medicamentos şi cu regim, urmărind astfel reducerea acidităţii gastrice (aciditatea crescută favorizează procesul de eroziune a peretelui gastric), şi un eventual tratament cu antibiotice, dacă se demonstrează existenţa şi a unei componente bacteriene (Helicobacter pylori) în producerea acestuia. Existenţa unei tumori gastrice impune intervenţia chirurgicală de urgenţă, care va îndepărta tumora împreună cu zona de sângerare. De regulă, dacă sângerarea nu se opreşte sub tratament medicamentos, ea trebuie oprită prin tratament chirurgical. Sângerarea din varice esofagiene rupte, apărute ca o consecinţă a evoluţiei unei ciroze, are prognosticul cel mai nefast şi este un semn de gravitate a acesteia, pentru că, deşi hemoragia se poate opri temporar, ea va reapărea în scurt timp, când va fi şi mai gravă, pentru că boala în sine - ciroza hepatică - nu este vindecabilă. Hemoragia apărută după administrarea de medicamente are prognosticul cel mai bun. într-o asemenea situaţie, după oprirea administrării medicamentului respectiv, post, ingestia de lichide reci, tratament de reducere a secreţiei gastrice, hemoragia se opreşte de cele mai multe ori spontan. Hemoragiile grave, brusc apărute, care pun în pericol viaţa prin cantitatea mare de sânge pierdută în scurt timp, necesită şi administrarea de sânge şi alte soluţii perfuzabile. După oprirea hemoragiei se începe realimentarea progresiv, începând cu lichide reci şi apoi, treptat, cu paste făinoase. Anemia cronică se poate corecta administrând preparate pe bază de fier. Prin modul lor de apariţie şi de manifestare, prin bolile pe care le ascund în spate, hemoragiile digestive pot crea surprize neplăcute. Pe unele dintre ele le putem evita, pe cele mai multe le putem trata eficient, dar pe nici una nu o putem neglija. Atenţie, sunt... sângeroase! 2. STOMACUL DE SĂRBĂTORI - INDIGESTIILE Anturajul este cel mai eficient mijloc de stimulare nu numai a voii bune, ci şi a chefului de a mânca şi de a bea. Sociabilitatea fiecăruia se manifestă de multe ori în faţa unei mese încărcate, care ne bucură doar simţurile, dar întristează multe dintre organele noastre interne. Şi pentru că nu pot vorbi, ele reacţionează în felul lor. Atenţie! Vine Pastele! Vine Crăciunul sau oricare altă sărbătoare sau prilej de masă festivă! Rămâneţi prieten cu stomacul dumnea­voastră! O butadă medicală cu orientare mult prea tolerantă spune că fiecare bolnav are dreptul la un Paşte şi la un Crăciun. Viaţa cotidiană, şi prin ea alimentaţia cotidiană, cunoaşte intermitent momente festive, prilejuite de anumite aniversări sau sărbători, cu caracter individual sau colectiv. Din punctul de vedere al sărbătorilor religioase, cei mai mulţi dintre noi evoluăm între cele două mari evenimente creştine: Crăciunul şi Pastele. Deşi ele sunt precedate de o perioadă de post, aceste două sărbători pun deseori la grea încercare aparatul digestiv, începând cu stomacul, intestinul subţire şi gros, nefiind însă cruţate nici ficatul, vezicula biliară şi pancreasul. Nu întâmplător, în aceste perioade, la camerele de gardă ale spitalelor se înregistrează cele mai multe cazuri de suferinţe diges­tive. Să le trecem în revistă pe cele mai frecvente. Enterocolita acuta Enterocolita acută, asociată deseori şi cu suferinţa stomacului (gastroenterocolita acută), este produsă de anumite bacterii (de obicei salmonele) transmise pe căi alimentare. Neplăcerea apare mai ales atunci când aceste alimente (mai frecvent fructele crude, legumele bogate în celuloză, laptele, mâncărurile grase) sunt consumate în cantităţi excesive, iar secreţiile digestive sunt insuficiente cantitativ sau calitativ pentru a le digera. In plus, prin consumul excesiv de lichide, chiar secreţiile deja existente sunt diluate, devenind astfel aproape inactive. Boala se manifestă prin dureri abdominale intermitente, sub formă de crampe, senzaţie de plenitudine gastrică şi diaree. Formele simple de gastroenterocolite se vindecă prin repaus la pat, aplicaţii calde pe abdomen şi regim alimentar. In prima zi se poate consuma ceai de sunătoare, supă de legume, zeamă de orez. Din a doua zi, se introduc pastele făinoase cu brânză de vaci, iar din a treia zi-se trece progresiv la regimul obişnuit, evitând câteva zile laptele şi crudităţile. Cazurile mai grave necesită tratament medicamentos. Rolul dietei în tratamentul enterocolitei acute (diareei) Dacă boala deja s-a instalat, în prima zi regimul trebuie să fie bogat în lichide, în doze mici şi repetate, cu adaos de sare şi glucoza s1"' zahăr (2,5%). Regimul este format din ceai de sunătoare, supe de orez sau de zarzavat. Aceste lichide trebuie să compenseze ceea ce se pierde prin diaree şi vărsături. Este necesar să fie evitate sucurile şi fructele citrice, cafeaua şi băuturile calde. în ziua a doua se introduc în dietă pastele făinoase cu brânză de vaci, orez fiert, cartofi fierţi şi morcovi. Evitaţi mâncărurile grase, fructele cu pieliţă sau cu seminţe, salata verde, ţelina, alunele. De asemenea se exclud din alimentaţie: laptele, fasolea uscată, varza şi alte legume cu multă celuloză, sosurile, prăjelile şi alcoolul. Din a treia zi se revine progresiv la alimentaţia normală, evitând două-trei săptămâni crudităţile şi laptele. Se poate utiliza, timp de una-două zile, dieta de mere (mere proaspete, date pe râzătoare). Se mai pot consuma ceaiuri calde (de mentă, de muşeţel) şi apă de orez. în cazul unei diarei mai severe, mai ales la copii, este necesară o rehidratare orală. Pentru aceasta, Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă prepararea următorului amestec (care se poate face şi acasă): 1/2 linguriţă de sare de bucătărie l linguriţă de bicarbonat de sodiu 1/2linguriţă de clorură de potasiu 3 linguri de zahăr Toate acestea se amestecă într-un litru de apă fiartă. Din această soluţie, copilul va bea 50 ml pe oră, iar dacă nu vomită, cantitatea se măreşte la 100 ml pe oră. Administrarea acestei soluţii va compensa, într-o anumită măsură, pierderile de lichide şi săruri minerale prin diaree şi vomă. Mai multe recomandari gasiti pe situl nostru prin produsele noastre 3.Dischinezia biliară Dischineziile biliare sunt tulburări care apar în evacuarea bilei din vezicula biliară. Ele sunt favorizate de abateri de la regimul alimentar, prin consum exagerat de grăsimi, sosuri, ouă. Se manifestă prin dureri apărute după o masă copioasă, localizate în zona ficatului, asociate cu scaune diareice, greţuri, vărsături. Este evident faptul că îndeosebi persoanele cu suferinţe biliare trebuie să consume alimente uşor digerabile, neiritante, fără exces de condimente. Vor fi evitate acele alimente care suprasolicită vezicula biliară: prăjelile, grăsimile, ouăle, maioneza, prăjiturile cu ciocolată, alcoolul şi cafeaua. La nevoie, un antispastic de tipul papaverinei sau scobutilului poate ameliora simptomele. Rolul dietei în dischineziile biliare Pentru stimularea evacuării bilei, se poate face o cură cu un ulei vegetal rafinat (ulei de măsline, de preferat). Dimineaţa, pe nemâncate, bolnavul ia trei linguri de ulei, după care va sta culcat pe partea dreaptă douăzeci de minute. Cura se face două săptămâni într-o lună, timp de trei luni consecutiv. Bolnavul va consuma alimente care stimulează contracţiile veziculei biliare, cum sunt: untul, ouăle moi, smântână, untdelemnul. Sunt relativ bine tolerate, de obicei, laptele şi brânzeturile. Se vor evita carnea, mai ales cea grasă, şi fructele grase (nucile, migdalele, alunele). Pancreatita acuta Pancreatitele acute sunt inflamaţii ale pancreasului. Ele sunt boli foarte grave, unele ameninţând chiar viaţa. După litiaza biliară, a doua cauză ca frecvenţă, incriminată în producerea acestei boli, este consumul de alcool, prin efectul său toxic asupra pancreasului. De aceea, atenţie câte pahare ciocniţi la mesele festive! Crizele de pancreatită acută se declanşează, de regulă, în plină sănătate, debutând brusc la obezi, marii gurmanzi, după un exces alimentar şi alcoolic, prin dureri extrem de intense, localizate în partea de sus a abdomenului. Unii bolnavi au mai prezentat asemenea crize şi în trecut, dar de o intensitate mai redusă şi care au fost, de cele mai multe ori, neobservate. Tratamentul bolii este complex si se realizează numai Ia spital. Pancreatita cronica Pancreatitele cronice reprezintă o pierdere progresivă a funcţionalităţii pancreasului, în urma unor episoade repetate de pancreatită acută, de intensitate redusă. Şi în acest caz, consumul de alcool este factorul favorizant major. Practic, orice persoană care consumă zilnic o cantitate chiar redusă de alcool va face, în decurs de cinci-opt ani, pancreatită cronică. Crizele dureroase, specifice acestei boli, sunt şi ele precipitate de alcool, de prânzurile consistente si sunt însoţite de balonare, greţuri şi vărsături, în asemenea situaţii este utilă corectarea deficitului de enzime pancreatice, la mese, cu diverse extracte concentrate de pancreas (Triferment, Festal, Zymogen). Rolul dietei în pancreatita cronică în perioada de criză bolnavul trebuie să postească, ingerând numai apă până la dispariţia simptomelor majore. Aportul de lichide este esenţial, deoarece bolnavul pierde o mare cantitate de lichide prin migrarea apei în organism, dintr-un spaţiu într-altul, fără ca pierderile să fie evidenţiate prin eliminări la exterior. După trecerea fazei acute, se recomandă o dietă uşoara (ceai, pâine prăjită, mucilagii), divizată în cinci prânzuri mici. Raţia de grăsimi va fi diminuata Ia cel mult 25g/zi sub forma grăsimilor emulsionate, din cauza deficitului de enzime pancreatice. De asemenea, trebuie evitaţi factorii care stimulează secreţia gastrică şi pancreatică (supraalimentaţie, alimente care conţin cofeină, condimentele, produsele care conţin oţet). Aportul glucidic trebuie de asemenea redus, evitând toate produsele zaharoase, siropurile, prăjiturile şi oricare alte deserturi. Fructele foarte dulci, ca strugurii, smochinele, curmalele, sunt ali­mente concentrate, care trebuie evitate un an de la începerea dietei, după care pot fi introduse progresiv. Laptele poate induce hipoglicemie prin conţinutul său de leucină. Cerealele rafinate, incluzând pâinea albă, macaroanele, orezul, trebuie înlocuite cu produse integrale. Trebuie evitate, de asemenea, toate băuturile răcoritoare cu conţinut ridicat de zahăr sau înlocuitori, utilizând în locul lor fructe proaspete. Din cauza asocierii frecvente a pancreatitei cu hipertri-gliceri-demia, privită în ansamblu, dieta trebuie să fie hiperproteică, cu o cantitate moderată de hidraţi de carbon şi hipolipidică. Toate aceste situaţii neplăcute din punct de vedere digestiv au o cauză comună: excesul alimentar, stropit din abundenţă cu alcool, şi au un remediu comun: cumpătarea, în mod practic, cei mai mulţi dintre pacienţii cu asemenea boli ştiu deja categoriile de alimente pe care organismul lor le agreează, precum şi care sunt acele alimente faţă de care organismul protestează în criza dureroasă se vor alege alimente cu o capacitate cât mai mare de neutralizare. Până nu de mult, se recomanda consumarea laptelui dulce din două în două ore ziua şi din patru în patru ore noaptea, pentru că neutralizarea produsă de acesta ţine cam o oră. Pe măsură ce durerile cedau, se introduceau supe strecurate cu orez, fulgi de ovăz, ouă fierte moi, piure de legume, brânză de vaci. Astăzi însă efectul benefic al laptelui în criza ulceroasă este contestat şi dietele lactate nu se mai folosesc şi se consideră că pot chiar înrăutăţi boala. Chiar dacă la început produce neutralizarea dorită a acidului din stomac, se pare că ulterior se produce o secreţie mult crescută de acid, prin anumite mecanisme hormonale. La fel şi mesele dese, care, prin prezenţa alimentelor în stomac, stimulează secreţia gastrică, vor avea efectul nedorit de stimulare a acidităţii. Oricum, dieta în perioada acută rămâne una de cruţare. Ea se va continua în primele două-trei săptămâni cu supă din cereale sau de zarzavat, pâine uscată (nu prăjită), cartofi (piure sau copţi), paste făinoase, preparate din aluat fiert, compot. Varza şi alte câteva legume verzi conţin un factor antiulceros, numit "vitamina U", care favorizează vindecarea eroziunilor mucoasei gastrice sau duodenale. Folosirea sucului de varză se pare că grăbeşte vindecarea ulcerului. Pentru o asemenea cură, varza va fi stoarsă proaspătă, deci nefiartă, pentru a nu-i distruge factorii activi. Se poate combina în raport de 3/1 cu suc de ţelină la cei care nu suportă varza singură. Şi ţelină conţine acelaşi factor protectiv. Pentru un litru de suc sunt necesare 2,5 kg de varză proaspătă, verde. Varza murată sau ţinută la temperatura camerei, ca şi sucul de altfel, în două-trei zile îşi pierde calitatea. Păstrat la frigider, sucul îşi menţine calitatea trei săptămâni. El va fi consumat câte 200 ml de patru-cinci ori pe zi. La începutul tratamentului pot apărea balonări, dureri abdominale, constipaţie, dar după trei-cinci zile de tratament, de obicei aceste tulburări dispar. Dacă persistă, se poate întrerupe o zi tratamentul, apoi se încearcă reluarea lui. Un efect alcalin, deci benefic, asupra activităţii gastrice au şi cartofii, care pot neutraliza aciditatea gastrică, având în plus şi un bogat conţinut în vitamina C. Migdalele uscate, dulci, bine mestecate, reduc aciditatea sucului gastric, scăzând producerea de acid. La fel şi măslinele coapte (nu şi cele conservate în oţet), care pot fi folosite în cantitate de patru-şase la o masă. Este de remarcat asocierea dintre prezenţa ulcerului şi hipoglicemie (scăderea nivelului zahărului în sânge) şi de aceea, la bolnavii diabetici mai ales, care folosesc medicamente hipoglicemiante, echilibrul trebuie să fie menţinut constant. Pe de altă parte, şi aportul crescut de zahăr (sub diferite forme) poate stimula, creşterea secreţiei gastrice de acid cu până la 20%. în perioada de linişte a ulcerului, bolnavul poate consuma ceai, brânză de vaci, fulgi de ovăz, orez, fidea, tăieţei, gris, spaghete, ouă fierte moi, pâine (dar nu proaspătă, ci veche de o zi), supe mucihginoase, de cartofi, de legume, prăjituri de casă, biscuiţi. Dintre legume, sunt indicate: conopida, cartofii, dovleceii, morcovii sub formă de piure, sote, fierturi, sufleuri, budinci. Se vor evita prăjelile şi rântaşurile. Sunt contraindicate zarzava­turile crude, tari (castraveţii, ridichile, gogoşarii), maioneza, ouăle tari, murăturile şi condimentele. Cafeaua şi băuturile cu conţinut de cafeina stimulează secreţia gastrică şi nu trebuie folosite. 4. ARSURILE RETROSTERNALE Refluxul gastro-esofagian este o iritaţie a esofagului, determinată de secreţiile acide ale stomacului care refluează din acesta în porţiunea inferioară a esofagului. Atunci când înghiţim, alimentele trec în jos, la nivelul gâtului, străbat esofagul (un canal muscular, care face legătura între cavitatea bucală şi stomac) şi ajung astfel în stomac, în condiţii normale, la intrarea în stomac există o valvă musculară, numita sfincter esofagian inferior, care deschid ulcerului, ori sângerarea acestuia, în asemenea circumstanţe, prezentaţi-vă de urgenţă la spital (nu la medicul de familie!). . Alte două complicaţii redutabile ale ulcerului sunt stenoza (care apare la un ulcer vechi, ce a evoluat în timp şi a strâmtorat lumenul stomacului) şi malignizarea (transformarea canceroasă a unui ulcer situat de obicei la nivelul stomacului). Ambele situaţii necesită rezolvare chirurgicală. Diagnosticul bolii ulceroase Infecţia cu Helicobacter pylori se poate identifica uşor printr-un test făcut din sânge sau din biopsia mucoasei stomacului. Evidenţierea ulcerului se face prin examinare endoscopică şi, mai rar astăzi, prin examinare radiologică cu bariu. Din orice zonă ulceroasă depistată se recoltează un mic fragment (biopsie) care ulterior se examinează microscopic. Care este tratamentul ulcerului peptlc? Este destul de dificil a trata Helicobacter pylori. Terapia cu două antibiotice combinate (claritromicină cu metronidazol sau amoxicilină), administrate împreună cu un preparat pe bază de bismut (De-Nol) sau un inhibitor al pompei protonice (Omeprazol) timp de zece-paisprezece zile, asigură o rată de vindecare de până la 90%. Din păcate, există însă şi rezistenţă la antibiotice, precum şi recăderi. în situaţia în care există o complicaţie severă (perforaţie, sângerare), tratamentul este mult mai complex şi se face în condiţii de internare la spital. Perforaţia este o urgenţă chirurgicală, care impune operaţia în cel mai scurt timp. în cazul ulcerului apărut după consumul de antiinflamatoare nesteroidice, primul pas este întreruperea tratamentului. Apoi se continuă cu medicamente care inhibă secreţia gastrică: omeprazol, de preferinţă, sau blocanţi de H2: cimetidină, famotidină etc. Regimul alimentar are o importanţă covârşitoare. Recomandări generale .   Evitaţi aspirina şi antiinflamatoarele nesteroidice (îndeosebii buprofenul). Totusi,aveti posibilitatea de a consuma aspirina naturala si antiinflamtoarele prezente pe situl nostru.Nu va vor afecta, ci din contra eficienta lor este mare. Dacă v-aţi depistat infecţia cu Helicobacter pylori, începeţi tratamentul cu antibiotice prezente pe acest site, iar la 3-4 săptămâni de la sfârşitul curei, repetaţi testul. Evitaţi alimentele bogate în grăsimi sau cele foarte condimentate, mai ales atunci când ulcerul este într-o perioadă activă. Nu luaţi preparate cu fier pentru a vă corecta anemia, fără să aveţi acordul medicului. Protejaţi-vă de stresul excesiv. Beţi multă apă, pentru a vă dilua secreţiile gastrice. Evitaţi să beţi prea mult lapte! Chiar dacă, pentru scurt timp, reduce aciditatea stomacului, ulterior acesta va secreta mai mult acid. Nu consumaţi alcool şi nu fumaţi. Rolul dietei în ulcerul gastric şi duodenal Regimul dietetic în această boală are o importanţă deosebită. Trebuie diferenţiat însă regimul recomandat în faza de criză a bolii ulceroase de cel administrat în perioada de linişte a ulcerului. Criza ulceroasă poate fi precipitată de mesele neregulate, abundente, luate în condiţii de tensiune nervoasă, de consumul de alcool, cafea, condimente sau de prânzuri bogate în grăsimi prăjite. In asemenea situaţie de acutizare a ulcerului, dieta trebuie să elimine sau să reducă alimentele cu volum crescut şi cu structură chimică inadecvată, pentru a evita stimularea suplimentară a secreţiei gastrice şi iritarea mucoasei gastrice (supe de carne sau de oase, grăsimi prăjite, rântasuri, condimente, alcool). De asemenea, vor fi evitate alimentele prea calde sau prea reci în criza dureroasă se vor alege alimente cu o capacitate cât mai mare de neutralizare. Până nu de mult, se recomanda consumarea laptelui dulce din două în două ore ziua şi din patru în patru ore noaptea, pentru că neutralizarea produsă de acesta ţine cam o oră. Pe măsură ce durerile cedau, se introduceau supe strecurate cu orez, fulgi de ovăz, ouă fierte moi, piure de legume, brânză de vaci. Astăzi însă efectul benefic al laptelui în criza ulceroasă este contestat si dietele lactate nu se mai folosesc şi se consideră că pot chiar înrăutăţi boala. Chiar dacă ia început produce neutralizarea dorită a acidului din stomac, se pare că ulterior se produce o secreţie mult crescută de acid, prin anumite mecanisme hormonale. La fel şi mesele dese, care, prin prezenţa alimentelor în stomac, stimulează secreţia gastrică, vor avea efectul nedorit de stimulare a acidităţii. Oricum, dieta în perioada acută rămâne una de cruţare. Ea se va continua în primele două-trei săptămâni cu supă din cereale sau de zarzavat, pâine uscată fnu prăjită), cartofi (piure sau copţi), paste făinoase, preparate din aluat fiert, compot. Varza si alte câteva legume verzi conţin un factor anîiulceros, numit "vitamina U", care favorizează vindecarea eroziunilor mucoasei gastrice sau duodenale. Folosirea sucului de varză se pare că grăbeşte vindecarea ulcerului. Pentru o asemenea cură, varza va fi stoarsă proaspătă, deci nefiartă, pentru a nu-i distruge factorii activi. Se poate combina în raport de 3/1 cu suc de felină la cei care nu suportă varza singură. Şi ţelina conţine acelaşi factor proiectiv. Pentru un litru de suc sunt necesare 2,5 kg de varză proaspătă, verde. Varza murată sau ţinută la temperatura camerei, ca şi sucul de altfel, în două-trei zile îşi pierde calitatea. Păstrat la frigider, sucul îşi menţine calitatea trei săptămâni. El va fi consumat câte 200 ml de patru-cinci ori pe zi. La începutul tratamentului pot apărea balonări, dureri abdominale, constipaţie, dar după îrei-cinci zile de tratament, de obicei aceste tulburări dispar. Dacă persistă, se poate întrerupe o zi tratamentul, apoi se încearcă reluarea lui. Un efect alcalin, deci benefic, asupra activităţii gastrice au cartofii, care pot neutraliza aciditatea gastrică, având în plus şi i bogat conţinut în vitamina C. Migdalele uscate, dulci, bine mestecate, reduc aciditatea suculi gastric, scăzând producerea de acid. La fel şi măslinele coapte (n şi cele conservate în oţet), care pot fi folosite în cantitate de patru şase Ia o masă. Este de remarcat asocierea dintre prezenţa ulcerului ş hipoglicemie (scăderea nivelului zahărului în sânge) şi de aceea. la bolnavii d;abetici mai ales, care folosesc medicamente hipoglicemiante, echilibrul trebuie să fie menţinut constant. Pe de altă parte, şi aportul crescut de zahăr (sub diferite forme) poate stimula creşterea secreţiei gastrice de acid cu până la 20%. In perioada de linişte a ulcerului, bolnavul poate consuma ceai, brânză de vaci, fulgi de ovăz, orez, fidea, tăieţei, gris, spaghete, ouă fierte moi, pâine (dar nu proaspătă, ci veche de o zi), supe mucilaginoase, de cartofi, de legume, prăjituri de casa, biscuiţi. Dintre legume, sunt indicate; conopida, cartofii, dovleceii, morcovii sub formă de piure, sote, fierturi, sufleuri, budinci. Se vor evita prăjelile şi rântaşurile. Sunt contraindicate zarzava-tunJe crude, tari (castraveţii, ridichile, gogoşarii), maioneza, ouăle tari. murăturile şi condimentele. Cafeaua şi băuturile cu conţinut de cafeina stimulează secreţia gastrică şi nu trebuie folosite. 4. ARSURILE RETROSTERNALE Refluxul gastro-esofagian este oiritaţie a esofagului, determinată de secreţiile acide ale stomacului care refluează din acesta în porţiunea inferioară a esofagului. Atunci când înghiţim, alimentele trec în jos, la nivelul gâtului, străbat esofagul (un canal muscular, care face legătura între cavitatea bucală şi stomac) şi ajung astfel în stomac. In conditi normale, la intrarea în stomac există o valvă musculară, numită sfincter esofagian inferior, care deschide alimentelor accesul spre stomac, dar şi eliminarea gazelor prin bine­cunoscuta râgâială. în condiţii de repaus alimentar, această valvă rămâne însă închisă. O dată ce alimentele ajung în stomac, acesta începe sa secrete o serie de substanţe, îndeosebi acide, care au rol major în digestia gastrică. Dacă valva menţionată rămâne deschisă în acest moment sau dacă nu se închide bine, acidul din stomac refluează sau se prelinge în sus, spre esofag, pe care îl va irita şi va produce astfel senzaţia de arsură situată retrosternal (în spatele sternului). O organizaţie medicală de prestigiu, specializată în studiul acestei boli (International Foundation for Funcţional Gastrointes-tinal Disorders), raportează faptul că o persoană din douăzeci prezintă cel puţin o dată pe săptămână arsuri retrosternale. Incidenţa este deci destul de mare, dar, în ciuda stării de disconfort produsă, pentru cei mai mulţi, aceasta nu reprezintă o problemă medicală serioasă. Problema devine serioasă în măsura în care simptomele se repetă şi sunt persistente, acestea conducând la aşa-numita esofagită peptică, o boală care, netratată, poate duce la numeroase complicaţii. Severitatea acestui reflux depinde de gradul de disfuncţie a sfincterului esofagian inferior, precum şi de tipul şi volumul de lichide care refluează din stomac în esofag. Persoanele cu simptome frecvente, care nu se ameliorează în urma modificărilor de dietă şi de obiceiuri alimentare încercate, au nevoie de o evaluare diagnostică mai complexă, şi anume de efectuarea unei endoscopii digestive superioare, asociată şi cu determinarea de pH a secreţiilor (pentru măsurarea gradului de aciditate). Obiectivul tratamentului este acela de a reduce volumul de lichid gastric refluat şi de a-i modifica gradul de aciditate, astfel încât să fie cât mai puţin agresiv pentru mucoasa esofagiană. Rareori este necesar tratamentul chirurgical. Cauze ale arsurilor retrosternale Anumite stiluri de viaţă şi unii factori alimentari şi de dietă pot contribui la apariţia arsurilor retrosternale prin relaxarea sfincterului, prin creşterea presiunii din stomac, situaţie care se va răsfrânge către supapă, forţându-i deschiderea, şi prin modificarea esofagului, care devine mai sensibil la sucurile gastrice. Principalii factori cu implicaţii directe în producerea arsurilor retrosternale sunt: obiceiurile alimentare; consumul de cantităţi mari de alimente la o masă; consumul exagerat al unor anumite alimente, cum ar fi: ceapa, ciocolata, produse care conţin mentă, alimente bogate în grăsimi sau foarte condimentate, citricele, usturoiul, roşiile şi produsele bazate pe roşii; consumul anumitor băuturi: sucurile din citrice, alcoolul, băuturile cu cofeină şi cele carbonatate; mâncarea imediat înaintea culcării; greutatea corporală mai mare; fumatul;   purtarea de haine sau de curea (centură) prea strânse;   dormitul cu capul prea jos; stresul; sarcina; anumite cauze medicale, cum ar fi, de exemplu, hernia hiatală, situaţie în care o parte a stomacului intră în cavitatea toracică. Ce putem face? Dacă aceste simptome se repetă şi durează mai mult timp, puteţi încerca următoarele remedii simple: Nu mergeţi la culcare cu stomacul plin! Mâncaţi ultima masă de seară cu cel puţin două-trei ore înainte de a merge la culcare,pentru a da timp stomacului să-şi dilueze secreţiile prin amestecul cu alimentele ingerate. Nu mâncaţi prea mult deodată! Scădeţi mărimea porţiilor şi, dacă este neapărat necesar (deşi nu este!!), decât să mâncaţi trei porţii mari pe zi, mai bine mâncaţi patru-cinci porţii mai mici. Mâncaţi încet! Nu vă grăbiţi! încercaţi să puneţi furculiţa jos între două îmbucături! Purtaţi haine largi, care să nu strângă abdomenul! Evitaţi alimentele care au fost enumerate mai sus şi care favorizează apariţia arsurilor retrosternale. Dacă sunteţi supraponderal, încercaţi să mai scăpaţi de kilogramele în plus pe care le aveţi! Pierderea în greutate ameliorează simptomele. Nu mai fumaţi! Nicotină, una dintre componentele cele mai importante ale ţigărilor, slăbeşte tonusul muscular al sfincterului esofagian şi favorizează astfel refluxul. Nu consumaţi alcool! Dacă doriţi o cale de ieşire din stresul zilnic, încercaţi mai bine exerciţiul fizic, mersul pe jos, lectura etc. Consumaţi lichide calde, de exemplu ceaiuri, atunci când simţiţi nevoia de a bea ceva. Ţineţi o evidenţă a alimentelor, a băuturilor şi a obiceiurilor alimentare pe care le-aţi identificat ca fiind legate de apariţia simptomelor. Ulterior, încercaţi să le evitaţi! Ridicaţi capul patului în care dormiţi, astfel încât capul şi toracele să fie mai ridicate decât picioarele. Nu folosiţi însă pernele pentru acest lucru, pentru că nu veţi face altceva decât să creaţi un unghi între cap şi torace care va creşte presiunea intraabdominală şi astfel situaţia va fi şi mai rea. Dacă arsurile apar după anumite activităţi fizice pe care le faceţi, lăsaţi să treacă două ore de la servirea mesei până la efectuareaacestora. Dacă vă apucaţi imediat de lucru, este posibil ca simptomele să reapară.   Beţi suficientă apă! Beţi din belşug apă atât în timpul activităţilor fizice, cât şi după acestea. Apa ajută digestia şi previne deshidratarea. De cele mai multe ori, doar aceste sugestii simple pot ameliora semnificativ simptomele bolii iar produsele CVI din acest site va ajuta foarte mult...Vă dorim succes! 5. SINDROMUL DE INTESTIN IRITABIL Sindromul de intestin iritabil (SII) este o afecţiune a intestinului gros şi subţire, caracterizată prin dureri abdominale sub formă de crampe. La această durere se mai pot adăuga balonarea, senzaţia că nu ai golit complet intestinele după eliminarea fecalelor, precum şi scaunul cu mucus. Pot apărea modificări ale tranzitului, cum ar fi constipaţia sau diareea, deseori acestea alternând. SII este o problemă funcţională a intestinelor. Aceasta înseamnă că funcţionarea tractului digestiv este afectată, dar nu există nici o modificare (inflamaţie, tumoră) în structura fizică a intestinului. Simptomele SII se pare că sunt legate de contracţiile musculare anormale în diferite părţi ale intestinului. SII este una dintre cele mai comune afecţiuni intestinale. La cei mai mulţi oameni simptomele sunt aşa de uşoare, încât ei nici nu se duc la medic pentru acestea. Totuşi există şi unii care au simptome mai deranjante, în special crampe abdominale, balonări şi diaree, motive pentru care o consultaţie medicală este necesară. Factori care cresc riscul SII este mai des întâlnit la: Persoanele mai tinere de 35 de ani - cel puţin jumătate din cei care au SII dezvoltă simptomele înainte de vârsta de 35 de ani. Dacă primul atac apare după vârsta de 40-50 de ani, este posibil ca simptomele să nu fie cauzate de SII. Boala nu apare decât foarte rar la cei peste 60 de ani Femei - în SUA, cele mai multe persoane care merg la medic pentru Sil sunt femeile. Dar în alte ţări se întâmplă să fie bărbaţii. Această diferenţă are mai mult de-a face cu diferenţele culturale sau cu factorii sociali decât cu diferenţele reale dintre numărul de bărbaţi şi femei. Persoanele  care au probleme cu stresul. Persoanele care au în familie rude cu SII Persoane care au avut traume psihologice. Tratament SII este o afecţiune cronică, dar care se poate trata. Implicarea activă a persoanei în tratament este foarte importantă. Tratamentul va fi adaptat pentru a se potrivi nevoilor fiecăruia. Nu este un singur tratament valabil pentru toată lumea. La unii pacienţi cu SII, anumite mâncăruri pot cauza simptomele. Eliminarea unor alimente sau adăugarea de fibre în dietă pot uşura sau preveni unele simptome. Dacă stresul este o cauză, unele forme de terapie psihologică sau management al stresului pot ajuta să faci faţă stresului şi pot preveni şi reduce episoadele SIl legate de stres. Exerciţiul fizic regulat (înot, jogging, plimbare vioaie) poate reduce tensiunea şi poate regla activitatea intestinelor. Medicaţia halopanta este rezervată pentru tratarea simptomelor care nu pot fi schimbate prin dietă şi un nou stil de viaţă. Va propunem produsele CVI de pe acest site pentru usurarea digestiei Modificările în dietă La mulţi bolnavi care au SII, un anumit tip de dietă poate provoca simptomele. Sunt câteva sugestii legate de mâncare care pot ajuta la reducerea simptomelor care apar după masă. Nu există însă un anumit tip de mâncare vizat. Dacă ştiţi că anumite alimente - cum sunt fasolea, produsele din lapte, băuturile cu cofeină - vă provoacă simptomele, ar trebui să renunţaţi la ele. Managementul stresului Dacă stresul vă provoacă simptomele, puteţi evita unele episoade de SII legate de stres, dacă: Ţineţi un jurnal al simptomelor şi al evenimentelor legate de acele momente. Aceasta poate ajuta la clarificarea legăturii dintre simptome şi ocaziile stresante. O dată ce aţi identificat evenimentele sau situaţiile care activează simptomele, puteţi încerca să reduceţi stresul în aceste situaţii. Faceţi exerciţii fizice regulate şi energice, pentru a reduce tensiunea nervoasă. .6. CANCERUL GASTRIC Cancerul de stomac, denumit şi cancer gastric, este o boală în care celulele canceroase (maligne) se află în pereţii stomacului. Stomacul este un organ ce are forma literei J şi se află în abdomenul superior, unde mâncarea este digerată. Mâncarea ajunge în stomac printr-un tub numit esofag, care face legătura între gură şi stomac. După ce iese din stomac, mâncarea digerată parţial trece în intestinul subţire şi apoi în intestinul gros, numit colon. Factori de risc în cancerul gastric Riscul de a face cancer de stomac este mai mare dacă: pacientul a avut o infecţie a stomacului cauzată de Helicobacter pylori; pacientul este vârstnic, de sex bărbătesc, fumează ori are o dietă bogată în alimente uscate şi sărate. Alţi factori care cresc riscul de a face cancer gastric sunt: o afecţiune numită gastrită atrofică sau boala lui Menetrier, anumite tipuri de anemie severă sau o afecţiune ereditară a intestinului gros, manifestată prin prezenţa unor polipi Diagnosticul cancerului gastric Câteodată, cancerul poate fi în stomac o perioadă destul de lungă de timp şi poate creşte foarte mare înainte să cauzeze simptome. în fazele timpurii ale cancerului de stomac, pacientul poate avea: indigestii, disconfort stomacal, senzaţii de balonare după masă, uşoară greaţă, lipsa apetitului, arsuri retrosternale. în fazele mai avansate de cancer, pacientul poate avea: sânge în scaun, stări de vomă, pierdere în greutate, dureri de stomac. Dacă sunt asemenea simptome, medicul va cere radiografii ale tractului gastrointestinal superior, Pentru aceasta, pacientul bea un lichid ce conţine bariu, ceea ce face posibilă vizualizarea stomacului la raze X. Acest test se realizează de obicei la secţia de radiologie. Medicul mai poate vizualiza stomacul cu ajutorul unui tub subţire - gastroscop. Procedura se numeşte gastroscopie şi depistează majoritatea cazurilor de cancer de stomac. Gastroscopul este introdus în gură şi ghidat în stomac. Medicul poate folosi un spray anestezic local, în gât, sau alte medicamente înainte de test, pentru a nu simţi durere. Dacă se observă ţesuturi care nu sunt normale, se va extirpa o bucăţică, pentru a o examina la microscop şi pentru a depista eventualele celule canceroase. Biopsia este de obicei făcută în timpul gastroscopiei. Şansa de refacere şi de tratament depinde de faza cancerului -dacă este doar în stomac sau este deja răspândit -, precum şi de starea generală de sănătate a pacientului. Cum se tratează cancerul gastric? Există tratament pentru majoritatea pacienţilor cu cancer de stomac. Se folosesc două tipuri de tratament: chirurgical - scoaterea   cancerului împreună cu o parte a stomacului sau acesta în întregime,  prin operaţie; chimioterapie - folosirea medicamentelor care distrug celulele canceroase. Operaţia este cel mai comun tratament în toate cazurile de cancer de stomac. Medicul poate îndepărta cancerul folosind una dintre metodele următoare: Gastrectomie parţială, prin care scoate partea de stomac cu cancer şi ţesuturile învecinate. Nodulii limfatici din apropiere sunt de asemenea îndepărtaţi. Gastrectomia totală înseamnă scoaterea întregului stomac şi a unor părţi din esofag, intestinul subţire şi alte ţesuturi din apropierea tumorii. Splina este scoasă în unele cazuri.  Nodulii limfatici din apropiere sunt de asemenea scoşi prin disecţia nodulilor limfatici. Esofagul este apoi reconectat cu intestinul subţire, aşa că pacientul poate continua să înghită şi să mănânce. Dacă doar o parte din stomac este scoasă, pacientul ar trebui să poată mânca destul de normal. Frecvent, este nevoie de mese mici, precum şi de alimente sărace în zahăr şi bogate în grăsimi şi proteine. Majoritatea pacienţilor se pot adapta la acest nou mod de alimentare. Chimioterapia foloseşte medicamente capabile să distrugă celulele canceroase. Se poate face de regulă prin injecţii intravenoase sau intramusculare. Chimioterapia este numită tratament sistemic deoarece medicamentele intră în fluxul sanguin, trec prin corp şi distrug celulele canceroase şi din afara stomacului. Tratamentul dat după operaţie, când nu se mai găsesc celule canceroase la nivel local, se numeşte terapie adjuvantă. Terapia cu radiaţii foloseşte raze X puternice, pentru a distruge celulele canceroase şi pentru a micşora tumora. Radiaţiile pot proveni dintr-un aparat din afara corpului - terapie externă - sau printr-un tub subţire, ce conţine radioizotopi (materiale ce produc radiaţii), introdus în zona în care se află celule canceroase - terapie internă. Terapia biologică încearcă să determine organismul să lupte cu cancerul. Se folosesc substanţe produse de organism sau în laborator, pentru a reface capacitatea de apărare a corpului împotriva bolilor. Terapia biologică se mai numeşte şi imunoterapie. Tratamentul cancerului de stomac depinde de faza bolii, de partea din stomac afectată şi de starea generală de sănătate a pacientului. Tratamentul standard de cele mai multe ori, este însoţit de multe efecte secundare. Noi va sugeram atat in tratamentul clasic sau fara acesta, produsele CVI din acest site 7. CANCERUL COLO-RECTAL în fiecare an, în SUA, mai mult de 130.000 de oameni descoperă că au cancer de colon (de intestin gros) şi mai mult de 46.000 de oameni mor din această cauză. Totuşi, dacă această boală este descoperită precoce, poate fi tratată şi chiar vindecată. Pentru a înţelege cancerul de colon, este necesar să înţelegem ce părţi ale corpului sunt afectate şi cum funcţionează ele. Colonul şi rectul - anatomie Colonul este un tub muscular, lung de 1,5 m, care conectează intestinul subţire şi rectul. Colonul se mai numeşte şi intestin gros. El este un organ specializat, responsabil cu procesarea deşeurilor care rezultă din digestia alimentelor, ajutând astfel ca golirea intestinelor să fie uşoară şi realizată la timp. Când colonul se umple cu fecale, îşi goleşte conţinutul în rect şi începe procesul eliminării. Rectul este o cameră de 25-30 cm care conectează colonul de anus. Rectul primeşte fecale de la colon şi ne informează că trebuie evacuate, reţinându-le până când acest lucru este posibil. Ce este cancerul colo-rectal? Cancerul care începe în colon se numeşte cancer de colon, iar cancerul care începe în rect se numeşte cancer de rect. Cancerul care afectează ambele organe se numeşte cancer colo-rectal. Cancerul colo-rectal apare când anumite celule din interiorul colonului sau rectului devin anormale sau încep să crească într-un ritm exagerat. Creşterea anormală a celulelor creează o tumoră care este, de fapt, boala canceroasă manifestă. Din nefericire, cancerul de colon poate exista o bună perioadă de timp fără să aibă simptome. De aceea, este foarte important să faceţi controale regulate, pentru a detecta problemele de timpuriu. Totuşi, nu toate tipurile de cancer colo-rectal sunt fără simptome. Un simptom timpuriu ar putea fi sângerarea. Adesea, tumorile sângerează uşor, dar în cantităţi mici şi invizibile cu ochiul liber, sânge care se poate detecta doar în cazul unei analize speciale a scaunului. Când tumora este mai mare, pot apărea şi alte simptome, cum ar fi: Constipaţia sau diareea, alternanţa acestora, care pot fi un semn de cancer colo-rectal. Sânge pe suprafaţa sau în interiorul fecalelor. Este un semn important, dar nu decisiv pentru diagnostic, pentru că numeroase alte probleme medicale de la acest nivel (de exemplu, hemoroizii, ulceraţiile, colita ulceroasă, boala lui Crohn etc.) pot cauza sângerare în tractul digestiv. Fierul şi unele mâncăruri, cum ar fi sfecla, pot da scaunului un aspect roşu sau negru, indicând greşit sânge în scaun. De aceea medicul trebuie să facă nişte analize şi să diferenţieze exact cauza. Sânge pe suprafaţa sau în interiorul fecalelor. Este un semn important, dar nu decisiv pentru diagnostic, pentru că numeroase alte probleme medicale de la acest nivel (de exemplu, hemoroizii, ulceraţiile, colita ulceroasă, boala lui Crohn etc.) pot cauza sângerare în tractul digestiv. Fierul şi unele mâncăruri, cum ar fi sfecla, pot da scaunului un aspect roşu sau negru, indicând greşit sânge în scaun. De aceea medicul trebuie să facă nişte analize şi să diferenţieze exact cauza. Anemia inexplicabilă - anemia este o lipsă de globule roşii din sânge, celule care transportă oxigen în tot corpul. Dacă eşti anemic, te vei simţi obosit tot timpul, iar odihna nu te va face să te simţi mai bine. Dureri stomacale neobişnuite. Pierdere în greutate inexplicabilă, într-o perioadă de timp destul de scurtă. Stare de oboseală permanentă (cauzată nu numai de anemie, ci si de boala canceroasă). Stări de vomă. Dacă observaţi oricare dintre aceste simptome, este important să faceţi un control la medic, pentru a stabili care este cauza. Pentru un pacient cu cancer colo-rectal, diagnosticul timpuriu şi tratarea acestuia pot fi salvatoare. Vizitele regulate la medic pot fi cea mai bună cale de prevenire a cancerului colo-rectal. Detectarea timpurie a oricărei celule anormale permite stabilirea unui tratament şi vindecarea devine posibilă. Conform recomandărilor Societăţii Americane a Cancerului, atât femeile, cât şi bărbaţii ar trebui să facă regulat următoarele examinări periodice: Un examen rectal digital (tuşeu rectal) după vârsta de 50 de ani. în timpul acestei examinări, medicul introduce un deget înmănuşat în rect şi simte eventualele anormalităţi din prostată şi rect. Analiza materiilor fecale, în vederea depistării unei sângerări oculte (invizibile cu ochiul liber), să se facă anual după vârsta de 50 de ani. Acesta este un test simplu, care va depista sângeledin scaun. Recto-sigmoidoscopia să se facă o dată la 3-5 ani după vârsta de 50 de ani. Acest test examinează porţiunile din intestinul gros denumite rect şi colon sigmoid. Este folosit un instrument special, de care este ataşată o micuţă cameră video. Din cele trei opţiuni de mai sus, Societatea Americană a Cancerului recomandă testul anual al sângelui din scaun, împreună cu sigmoidoscopia, o dată la 5 ani. Colonoscopia făcută o dată la 10 ani după vârsta de 50 de ani. Este o procedură în care se foloseşte un instrument lung, flexibil, cu un diametru de aprox. 1,5-2 cm, care se introduce în rect şi apoi în colon, pentru a vedea rectul şi întregul colon. Irigografia cu bariu este o examinare radiologică, ce este bine să fie făcută o dată la 5-10 ani, după vârsta de 50 de ani. în timpul acestei proceduri se face o clismă cu o substanţă care conţine bariu şi apoi este suflat aer în interior, pentru a răspândi bariumul pe tot colonul, producând   o imagine a colonului la radiografie. Aceasta arată eventualele neregularităţi ale colonului, cum ar fi, de exemplu, un polip sau o tumoră. Dintre toate aceste metode, colonoscopia este cea mai sigură, pentru că dă o imagine globală a întregului intestin gros şi oferă posibilitatea tratării pe această cale a unor eventuali polipi găsiţi la acest nivel. Există persoane care au un risc crescut de cancer colo-rectal. Acestea sunt îndeosebi persoanele care au unul sau mai mulţi polipi în colon sau în rect. La aceştia, examinările periodice trebuie făcute după o altă schemă: Colonoscopia (examinarea totală a colonului) la 3 ani după îndepărtarea polipului; dacă este totul normal, repetaţi la fiecare 5 ani. Monitorizarea celor care au avut în familie (rude de gradul unu: părinţi, copii) cazuri de cancer colo-rectal sau polipi trebuie făcută de timpuriu. Monitorizarea trebuie să înceapă la 40 de ani sau cu 10 ani mai devreme decât cea mai tânără persoană diagnosticată  cu cancer sau cu polipi din familie. De exemplu, dacă ai un frate care a fost diagnosticat la vârstade 42 de ani, ar trebui să începi monitorizarea la 32 de ani. In vederea monitorizării, este recomandată colonoscopia la fiecare 5 ani. Cei care au în familie rude care au avut sau au polipi adenomatosi trebuie să   înceapă controlul endoscopic din timpul pubertăţii şi să-şi facă endoscopia o dată Ia 1-2 ani. Cei care au în familie cazuri de cancer de colon, dar fără polipi, trebuie să facă prima colonoscopie Ia 21 de ani, la fiecare 2 ani până Ia vârsta de 40 de ani,  apoi în fiecare an. Cei cu boli inflamatorii cronice intestinale trebuie să facă o colonoscopie cu biopsie la 8 ani după diagnosticul bolii inflamatorii, apoi repetată Ia 1-2 ani. Tratamentul cancerului de colon Tratamentul cancerului de colon poate include una dintre următoarele posibilităţi, singură sau în combinaţie: chirurgie, chimioterapie, radioterapie. Ca şi în alte tipuri de cancer, tratamentul presupune munca unei întregi echipe, formate din unul sau mai mulţi medici specialişti: chirurg, gastroenterolog (cel care tratează boli ale sistemului digestiv), oncolog (cel care tratează cancerul cu medicamente - chimioterapia - sau cu radiaţii). Fiecare dintre aceşti specialişti îşi pune cunoştinţele în slujba tratării cancerului. Dar, cum spuneam mai sus, sanatatea nu consta dintr-un singur tratament.Tot ce contribuie la mentinera sanatatii este bine venit. Noi ne punem in slujba sanatatii prin produsele noastre . 3. HEPATITELE VIRALE 3.1. HEPATITA VIRALĂ Dl TIP A Hepatita virală este o infecţie virală a ficatului, care face ca acesta să se mărească şi îl împiedică să lucreze corect şi eficient. Ai nevoie de un ficat sănătos. Ficatul face multe lucruri pentru a te ţine în viaţă: luptă împotriva infecţiilor şi opreşte sângerarea; înlătură substanţele toxice şi alte otrăvuri din sânge; înmagazinează energie pentru momentul când vei avea nevoie. Cei mai mulţi oameni au auzit de diferitele tipuri de hepatită cauzate de virusuri, cum sunt hepatita de tip A, cea de tip B sau cea de tip C. Astăzi se cunosc deja încă multe alte tipuri virale. Trebuie ştiut însă ca hepatita are şi alte cauze, de obicei toxice, în apariţia ei fiind implicate inclusiv unele medicamente, folosirea alcoolului pentru mult timp şi expunerea la diferite chimicale industriale. Hepatita virală se poate lua de Ia o persoană la alta, dar celelalte tipuri, nu. Ce cauzează hepatita virală de tip A? Hepatita A este cauzată de un virus numit virusul hepatitei A. Un virus este un microorganism care cauzează o anume boală, printr-o infecţie Ia nivelul unui organ în care se localizează. Alteori infecţia se generalizează. (De exemplu, gripa este cauzată de un virus.) Oamenii pot să transmită virusurile de la unii la alţii. Cum pot să iau hepatita A? Hepatita A se ia prin contact cu cineva care are infecţia. Poţi lua hepatita A dacă mănânci ceva pregătit de o persoană cu hepatită A sau dacă bei apă care a fost contaminată prin contactul cu această persoană. Cine poate lua hepatita A? Oricine! Dar unele persoane sunt mai predispuse decât altele; persoanele care trăiesc împreună cu cineva care are hepatit persoanele care lucrează în centre de îngrijire, spitale de bolicontagioase; persoanele care călătoresc în zone unde hepatita A este foarte frecventă din cauza precarităţii condiţiilor de igienă. Care sunt simptomele bolii? Hepatita A are, de multe ori, simptome asemănătoare gripei: senzaţie de   oboseală, stare de rău de la stomac, febră, lipsa poftei de mâncare, diaree, urină de culoare galben-închis, fecale deschise la culoare, sclerele ochilor şi pielea de culoare galbenă, mâncărimea pielii. Este posibil însă ca unele persoane să nu aibă nici unul dintre simptome sau să fie atât de uşoare, încât să nu fie băgate în seamă. Aceste persoane sunt cele mai periculoase din punctul de vedere al contagiozităţii. Cum se tratează hepatita A? Mulţi oameni care au hepatită de tip A se fac bine singuri, în câteva săptămâni. Vindecarea este spontană, fără nici un tratament special, în cele mai multe cazuri. Este recomandată doar odihna, evitarea alcoolului şi un regim simplu, de cruţare a ficatului. Medicamentele care se iau sunt doar simptomatice (vitamine. hepatoprotectoare). Cum ne putem proteja de această boală? Măsurile care trebuie luate sunt foarte simple: Spălaţi-vă întotdeauna mâinile după folosirea toaletei şi înaintede masă. Beţi doar apă îmbuteliată, dacă sunteţi într-o altă ţară, unde nu cunoaşteţi calităţile apei de la robinet. Nu intraţi în contact cu persoane bolnave, aflate în prima parte de evoluţie a bolii. Se consideră că apariţia icterului (aîngălbenirii pielii) coincide, în mare, cu dispariţia contagiozităţii. Interesaţi-vă şi luaţi în consideraţie posibilitatea de a vă vaccinaîmpotriva hepatitei A. Un vaccin este un medicament pe care îliei când eşti sănătos, pentru a nu te îmbolnăvi. Vaccinul îţi învaţăcorpul să atace anumiţi viruşi, ca cel al hepatitei A. Copiii potfi vaccinaţi după ce împlinesc 2 ani şi se dă o singură injecţie.Copiii între 2 şi 18 ani au nevoie de trei   injecţii. Acestea îşi pierd efectul după un an. Adulţii primesc două-trei injecţii după 6-12 luni. Este o cale eficientă de a fi protejat. 8.2. HEPATITA VIRALĂ DE TIP B Hepatita virală de tip B este şi ea, ca şi hepatita virală de tip A, o boală inflamatorie a ficatului, dar mult mai gravă prin capacitatea ei de cronicizare. Infecţia cu virusul hepatitei B poate fi diagnosticata făcând anumite teste speciale din sânge. Virusul hepatitei B se ia de la o persoană Ia alta prin lichide corporale, inclusiv sânge, lichid seminal (din spermă) şi fluide vaginale (inclusiv sânge menstrual). Virusul poate fi transmis de o mamă copilului în timpul sarcinii. Cei mai mulţi oameni fac infecţia cu virus de tip B în timpul adolescenţei sau la maturitate. Infecţia acută se vindecă de obicei singură, fără tratament. Unii bolnavi nu au nici un simptom. Mulţi dintre cei cu simptome se simt bine în 2-3 săptămâni şi îşi revin complet după 4-8 săptămâni. La alţii, recuperarea ia mai mult timp, dar în final se realizează. Infecţiile cronice apar când virusul hepatitei B continuă să fie prezent în ficat şi sânge pentru 6 luni sau mai mult. Infecţia cronică poate duce la afecţiuni serioase, cum sunt ciroza şi cancerul de ficat. Infecţia cronică se dezvoltă în până la 90% din copiii infectaţi Ia naştere, în 30% din copiii infectaţi între l şi 5 ani şi în aproximativ 6% din cei infectaţi după vârsta de 5 ani. Două medicamente sunt folosite pentru a trata hepatita de tip B cronicizată: interferon alfa-2b (fiole injectabile) şi lamivudină (tablete). Fiecare medicament are avantaje şi dezavantaje. Fiecare este eficient pe termen lung la mai puţin de jumătate dintre pacienţii care le iau. Specialiştii prescriu lamivudină mai degrabă decât in­terferon, pentru că este mai ieftin şi nu are aproape nici un efect secundar, dar de cele mai multe ori tratamentul este combinat. Vaccinarea poate preveni infecţia cu hepatita B; vaccinul are o eficacitate de 95%. Deşi vaccinul nu este folosit pe scară largă printre adulţi, cei cu risc la infecţie ar trebui vaccinaţi. Prevenire Te poţi proteja de infecţia cu virusul hepatitei B evitând contactul cu fluidele corporale ale unei persoane ale cărei sănătate şi istorie sexuală nu le cunoşti. Pentru a preveni infecţia: Evită relaţiile sexuale cu persoane necunoscute. Foloseşte prezervativul în caz de orice dubiu privitor la starea de sănătate a partenerului. Nu împrumuta ace,  seringi folosite sau chiar numai desfăcute din ambalajul original. Poartă mănuşi de latex sau cauciuc, dacă trebuie să atingi sânge. Nu împrumuta periuţa de dinţi sau lamele de ras. Nu accepta, Ia coafură, manichiură, frizerie, utilizarea forfecuţelor, a briciului etc. de care nu eşti sigur că au fost sterilizate (nu doar spălate!). Următoarele categorii sunt cu risc mai crescut in a contact hepatita B: toţi nou-nascuti; persoanele care îşi injectează droguri ilegale; persoanele care au avut mai mult de un partener de sex în ultimele 6 luni sau care au o istorie cu boli cu transmitere sexuală; bărbaţii homosexuali; persoanele care au probleme de coagulare a sângelui, cum este hemofilia, şi care au primit factori coagulanţi de la donatori umani; persoanele care au boli grave la rinichi şi au nevoie ca sângele lor să fie filtrai periodic de un aparat special de hemodializă; persoanele care lucrează în domeniul sănătăţii şi care sunt expuse la contactul cu sânge în diferite ocazii; personalul şi rezidenţii unei închisori sau instituţii pentru handicapaţi; persoanele care vor petrece mai mult de 6 luni în părţi ale lumii unde hepatita de tip B este frecventă sau unde un mare număr de oameni au o asemenea infecţie cronică. Asemenea zone sunt: Asia de Sud-Esl şi Centrală, insulele din Pacificul de Sud, Bazinul Amazonului, Orientul Apropiat, Africa, Europa de Est şi China. 8.3. HEPATITA VIRALĂ DE TIP C Şi acest tip de hepatită este o inflamaţie a ficatului cauzată de un anume virus, la fel ca hepatita de tip A şi cea de tip B. Ca si hepatita de tip B, şi hepatita de tip C poate fi diagnosticată la testul din sânge. Etapa acută a bolii, care apare la două săptămâni-şase luni după infecţie, este de obicei aşa de uşoară, încât bolnavii nici nu ştiu că sunt bolnavi. Aproximativ 80% dintre bolnavii care sunt infectaţi cu acest virus dezvoltă o infecţie cronică, aceasta însemnând că ei vor fi infectaţi pentru câţiva ani, adesea pentru tot restul vieţii lor. Majoritatea bolnavilor cu infecţie cronică cu virus C nu vor dezvolta afecţiuni severe ale ficatului. Totuşi, în timp, până la 20% dintre cei care au infecţie cronică dezvoltă ciroză hepatică. Dintre aceştia, 1-4% dezvoltă cancer de ficat. Afecţiunea ficatului cauzată de infecţia cu virus de tip C este cel mai frecvent motiv pentru transplantul de ficat, în SUA. Bolnavii, de cele mai multe ori, nu ştiu că au virusul hepatitei C în organism până când nu donează sânge. Tot sângele donat este testat pentru hepatită C şi pentru o serie de alte boli. Donatorii al căror sânge este infectat cu acest virus nu pot dona sânge. Hepatita cronică după infecţia virală de tip C poate fi tratată cu medicamente pentru infecţiile virale. Tratamentul standard combină două medicamente antivirale: interferon şi ribavirină. Totuşi acest tratament nu este o opţiune pentru oricine şi doar 30-40% dintre cei care primesc antivirale sunt vindecaţi de infecţie. Factori care pot creste riscul de infectare Există două categorii de factori: care pot fi controlaţi şi care nu pot fi controlaţi. Factori de risc pe care îi poţi controla împrumutul acelor şi al altor instrumente (linguri, apă) folosite pentru a injecta sau a lua droguri ilegale. Să faci sex cu mai mult decât un partener sau sex neprotejat cu cineva care are mai mulţi parteneri de sex. Riscul este şi mai mare dacă eşti infectat cu o boală cu transmitere sexuală sau HIV. Să faci sex cu un partener care are infecţia cu virus C. Totuşi, în cuplurile stabile, există un risc scăzut de infectare cu virus C, deşi riscul nu este zero. Asemenea cupluri ar fi bine să folosească prezervative. Străpungerea urechilor sau a altor părţi ale corpului sau un tatuaj făcute cu echipament nesterilizat. Acupunctura făcută cu ace care nu au fost sterilizate corect. Manichiură, pedichiură, frizerie făcute cu instrumente nesterilizate, Activitate   în domeniul sănătăţii, unde eşti expus la sânge proaspăt sau unde poţi fi înţepat cu un ac folosit. Factori de risc pe care nu îl poţi controla Nevoia de a avea sângele filtrat de un aparat de hemodializă, pentru că rinichii tăi sunt incapabili să o facă (în caz de insuficienţă renală cronică). Sarcină dintr-o mamă infectată cu virus de tip C. Convieţuirea cu cineva care este infectat cu virusul hepatitei C. Primirea de sânge, produse cu sânge sau un organ solid transplantat (rinichi, ficat, pancreas) de la un donator Primirea de   factori coagulanţi concentraţi la un bolnav cu hemofilie. Prevenire Nu există vaccin care să prevină infecţia cu virus hepatic de tip C. Noi corpusculi din virusul originar se pot dezvolta şi aceştia nu sunt afectaţi de vaccinul împotriva virusului originar. Aceasta complică eforturile de a crea un vaccin eficace. Totuşi poţi reduce riscul: Nu-ţi injecta droguri ilegale. Orice injecţie îţi faci, nu împrumuta ace sau alte instrumente de la alţii. Practică sexul cu un partener stabil. Dacă lucrezi în domeniul sănătăţii, urmează regulile instituţiei în ceea ce priveşte mănuşile protectoare şi îmbrăcămintea şi pentru îndepărtarea acelor şi a  altor obiecte contaminate. Dacă vrei să-ţi faci un tatuaj sau să-ţi străpungi pielea, asigură-te că instrumentele au fost sterilizate. Dacă ai o operaţie care nu este urgentă şi o transfuzie de sângeeste necesară, ia în considerare ideea de a dona propriul sângeînainte de operaţie. Totuşi riscul de a face o asemenea infecţie la o transfuzie de sânge este foarte mică. Dacă ai deja hepatită cu virus C, trebuie să iei măsuri pentru a nu o răspândi: Dacă îţi faci anumite tratamente injectabile, nu împrumuta ace sau alte echipamente. Informează-ţi partenerul de sex despre starea ta. Foloseşte întotdeauna un prezervativ când faci sex. Păstrează tăieturile, zgârieturile şi băşicile acoperite, pentru ca ceilalţi să nu intre în contact cu sângele tău sau cu alte fluide corporale. Nu dona sânge, spermă, organe şi ţesuturi. Spală temeinic cu apă şi dezinfectează orice obiect care a venit în contact cu sângele tău. Nu-ţi împrumuta periuţa de dinţi, lama şi nimic care ar putea avea sângele tău pe el. Mamele care au fost infectate nu trebuie să evite alăptatul la sân. Ele trebuie doar să aibă o grijă specială pentru a evita crăparea sfârcurilor. 9.GIARDIOZA Giardioza este o boală gastrointestinală, cauzată de un parazit microscopic, numit Giardia lamblia. El este unul dintre cei mai frecvenţi paraziţi cantonaţi la nivelul tubului digestiv. Giardia lamblia se transmite cel mai adesea prin apa sau alimentele con­taminate sau pe cale fecal-orală. Vârfurile de infecţie apar spre a sfârşitul verii. In multe ţări (ca şi în unele zone din România), boala poate afecta până la 20-30% din populaţie. Boala apare atunci când consumăm apă sau alimente contami­nate cu acest parazit. El se va înmulţi apoi în intestinul subţire şi se va deplasa o dată cu mişcările acestuia. De asemenea, boala se poate lua prin contactul cu o persoană pe ale cărei mâini se găseşte parazitul. Sunt suficienţi mai puţin de 10 paraziţi pentru a determina infecţia. Paraziţii de giardia au fost identificaţi în resturile fecale ale mai multor animale, cum ar fi: rozătoarele, câinii, pisicile, vitele, anima­lele sălbatice. De asemenea, animalele care trăiesc lângă rezervele de apă (şobolanii) sunt de cele mai multe ori infestate cu giardia. Transmiterea directă de la animal la om este însă minimă. De regulă, transmiterea se face în mod indirect, prin apa contaminată. Simptomele giardiozei Principalele simptome ale giardiozei sunt: diareea, durerile abdominale, balonarea, gazele abdominale, greţurile, pierderea poftei de mancare, uneori varsaturi, dureri de cap,rareori febra usoara . Nu toti bolnavii de giardioza prezinta insa si simptome.Unii pot avea doar simptome minore sau chiar nici un simptom(aproape 60%), dar pot transmite bola celorlati membrii ai familiei. Complicatia c ea mai frecventa a acestei boli, daca nu este tratata este absortia inadecvata din tubul digestiv a nutrientilor, ceea ce va avea drept consecinta instalarea unei malabsortii si , respectiv, pierderea in greutate.Elementul definitoriu pentru punerea diacnosticului este prezenta oualor sau chiar examinarea mai multor scaune succesive pentru a indetifica parazitul.Acesta poate fi identificat si in lichidul care rezulta in urma tubajului dodenal Poate fi prevenita geardia? Da, giardia poate fi prevenita ,respectand urmatoarele reguli de igiena: spalati-va pe maini cu apa si sapun inaintea fiecarei mese, inainte de a pregati alimentele, dupa folosirea toaletei,dupa ce va-ti jucat cu animalele. folosirea prosoapelor personale trebuie sa devina un obicei nu consumati apa din rauri,lacuri,fantani sau izvoare nesigure.Daca nu sunteti siguri ca stiti ce fel de apa beti, fierbeti-o inainte de a o consuma . 10.LITIAZA BILIARA COLICA BILIARA -PIETELE,, DE LA FIRE '' Pietrele din vezicula biliara sunt niste pietri mai mari sau mai mici, alcatuite de regula, din colesterol si din alte substante care se formeaza in bila.Ele se pot localiza si in cxanalul biliar principal, acesta fiind tubul care conduce bila de la colecist si la ficat la duoden. Pietrele pot fi mici ca un graunte de nisip sau pot avea pana la 4-6 cm in diametru.uneori ele sunt diacnosticate in timpul altor examinari sau pot se asocia altor boli , cum ar fi:sindromul de intestin iritabil, pancreatita, ulcer peptic, pitrele la rinichi,chistul ovarian, hepatita sau sarcina. Simptome: Cei mai multi dintre cei care au pietre la fire nu au nici un simptom.Daca apar simptoame, de cele mai multe ori ele sunt usoare si rareori sunt periculoase.Simptomul cel mai important este durerea in partea dreapta superioara a abdomnenului sau zona mijlocie a acestuia.Este adesea descrisa ca o durere continua,surda cu crampe.Durerea este de obicei moderata, dar ocazional poate fi severa Caracteristicile durerii (a colicii biliare) Apare dintr-o dată şi iradiază către centrul zonei epigastrice sau către partea dreaptă superioară a spatelui sau a umărului.De obicei, mişcarea nu face ca durerea să dispară. Impiedică respiraţia normală sau profundă. Durează între 15 minute şi 24 de ore. Incepe noaptea şi este destul de puternică pentru a vă trezi. Durerea apare de obicei la aceeaşi oră din noapte. Poate sau nu să apară după mese. Litiaza biliară poate cauza vomă, care uşurează durerea abdominală şi presiunea. Durerea, asociată cu febră, greaţă, vomă sau lipsa apetitului pot fi semne de inflamare sau infecţie a fierii - colecistită acută. Anumite simptome pot indica faptul că piatra blochează canalul biliar principal. Acestea includ: îngălbenirea pielii şi a părţii albe a ochiului -aşa-numitul icter; urina închisă la culoare; scaun deschis la culoare. Pietrele care blochează fluxul enzimelor digestive dinspre pan­creas pot cauza inflamaţia pancreasului - pancreatită. Gastroenterita şi unele intoxicaţii pot cauza simptome similare cu litiaza biliară. Diareea şi voma apar şi la aceste afecţiuni, dar durerea este de obicei intermitentă, nu este continuă, fiind simţită în tot abdomenul. Tratamentul litiazei biliare Dacă pietrele la fiere nu cauzează durere sau alte simptome, nu este necesar un tratament. Doar 1-4% din oamenii care au pietre la fiere dezvoltă simptome în fiecare an. In rare situaţii, medicii pot recomanda operaţie pentru pietre care nu cauzează simptome.Dacă pietrele cauzează simptome, tratamentul este operaţia: îndepărtarea colecistului - colecistectomie. Dacă primul atac de durere este uşor, de regulă poţi să aştepţi până când ai o altă criză înainte să te gândeşti Ia operaţie. Riscul amânării operaţiei este destul de mic. Dacă pietrele cauzează dureri severe, operaţia urgentă trebuie luată în considerare, pentru a preveni viitoarele accese şi posibilele complicaţii. în multe cazuri, laparoscopia este cea mai bună metodă pentru scoaterea colecistului. Operaţia deschisă cere de obicei o perioadă mai lungă de refacere şi poate cauza mai multă durere, datorită inciziei mai mari. Medicul te poate ajuta să evaluezi cât de severe sunt accesele de durere şi te poate ajuta să decizi dacă să faci operaţie sau alt tratament. Dacă ai episoade de durere uşoară, pe care le poţi tolera, s-ar putea să nu ai nevoie de tratament urgent decât dacă accesele devin mai severe şi mai dese. La 30% dintre oameni  durerea devine mai puţin severă şi mai rară în câteva luni de la diagnostic. Amânarea operaţiei sau a altui tratament până când ai avut mai mult de un episod de durere este destul de lipsită de riscuri. Riscurile netratării litiazei biliare sunt: crize de durere imprevizibile; episoade de inflamare sau infecţie a colecistului, a canalului biliar sau a pancreasului; formarea unei comunicări anormale - fistulă - între colecist şi intestine.   Prevenire Nu este nici o cale sigură de prevenire a litiazei biliare. Totuşi, se poate reduce riscul formării acestora prin următoarele metode: Menţineţi-vă o greutate corporală ideală. Cercetările arată că pierderea intenţionată în greutate prin dietă, urmată de îngrăşare neintenţionată, poate creste riscul formării de pietre la fiere, în special la femei. Dacă trebuie să slăbiţi, faceţi-o în timp, gradual. Când ţineţi o anumită dietă de slăbire, urmăriţi o pierdere în greutate de 0,5-1 kg pe săptămână. Este de asemenea important să evitaţi slăbirea rapidă şi înfometarea. Faceţi exerciţiu fizic în mod regulat. Exerciţiile fizice sunt o cale importantă de a reduce riscul formării pietrelor. Un studiu arată că femeile care fac mişcare regulat pot trăi cu pietre la fiere,   fără operaţie. Exerciţiul fizic timp de două-trei ore pe săptămână reduce riscul la femei cu 20%. La bărbaţi, două-trei ore de alergare moderată pe săptămână reduce riscul formării de pietre cu 20%. împreună cu o dietă săracă în grăsimi,exerciţiul este de asemenea o cale eficientă de a avea o greutate sănătoasă şi de a reduce colesterolul şi nivelul trigliceridelor. Gândiţi-vă de două ori înainte de a lua estrogeni. Unele date arată că luarea hormonilor - cum ar fi estrogenul dupămenopauză sau doze mari de pilule contraceptive - poate creşte riscul litiazei biliare.   Dacă luaţi asemenea hormoni, discutaţi cu medicul. Beneficiile luării hormonilor pot depăşi însă riscul dezvoltării de pietre la fiere.

Copyright ©2006 Bio-Sanatate . de 7 X